Are să moară
Şi-această primăvară,
Cum altele-au fost
Şi-acum nu au nici un rost.
Doar urme de noroi
Lăsate-n mine de voi
După ce-aţi plecat,
Cu-amorul agonizat.
Cu faţa pălită,
Cu privirea risipită,
Arunc ţărâna
Peste încă una.
Latest Entries »
tristeţea
asemeni unui act sexual
când mă frământă tot corpul
mă detun plângând şi tremur ritmic
sunt udă toată şi perna şi cearşaful
simt că mă termin şi scrâşnesc din dinţi
isterică – ejaculez în vomă
şi-aici vine pacea
am încetat să mai respir
doar un punct fixat pe tavan
aş putea să-l străpung cu privirea
să dau de stele (…)
restul e tăcere.
prietenii mei nu au pagină pe facebook, n-au blog, n-au skype, n-au messenger, n-au nici telefon mobil. eu n-am adresa lor. eu nu ştiu unde-s ei.
bărbaţii mei iubesc pe altele. poate şi pe mine… oleacă. numai că asta nu-i serios să iubeşti oleacă şi, deci, nu se ia în calcul.
cunoscuţii mei mă cunosc doar atunci când eu vreau să fac cunoştinţă cu ei. atunci cunoscuţii mei mă privesc aşa, chipurile atinşi de gestul meu aiurea, noi am mai făcut cunoştinţă mai înainte doar. în fapt însă ei nu mă cunosc şi nici nu mă privesc. nişcum. şi nu mă salută. nişiodată.
anii trecuţi mă aveam bine măcar cu toamna. anu ista am o presimţire că în locul toamnei a venit altcineva. habar n-am cine-i femeia asta. fără ploi, fără vânt, fără ţâţe…
Nu-ţi şoptesc dulcegării,
Nu te scald în fraze siropoase,
Te iubesc în toată măreţia-acestui simţământ,
Sacramental şi fără nici un pic de ezitare.
Se-ntâmplă însă câteodată
Să-mi fie gura plină de dulceaţă -
Atunci când mă săruţi tu, ori atunci
Când mi-amintesc, cu precădere, gura ta.
am anotimpul preferat
într-un borcan de 3 kile conservat
de-alaltaieri când a plouat.
o să-l deschid la vară. )
Atât de pertinent să fii -
La fel să fii,
Când totu-n jur se schimbă
Coleric şi nervos.
Te-arunci din stare-n stare
Rupând din carne viu,
Te-ncumeţi totuşi să rămâi
Imperturbabil înlăuntru.
În ochi ai calmul mării
Şi gust sărat pe buze,
În suflet – neiubire,
În gând – frânturi de vise.
…
Aluneci dracului
Şi zilnic tot mai mult
Nu faci nimic, căci ai în gât
Un nod apatic.
tadaam! Suntem în 2011! La mulţi ani!!
da’ mie tata nu-mi dă voie să scriu poezii, deşi azi deja mai puţin…
uneori aş vrea să am o odaie caldă şi primitoare, mai ales acum, iarna. Dar, la drept vorbind, nu prea ştiu cum aş putea să o fac astfel. Vara mai bagi nişte flori, mai deschizi un geam, nişte năduf, şi odaia parcă-i mai plină. Da’ iarna nu prea am ce-i face şi rămîne aşa, cu un gol imens pe centru, rece pe margini şi eu – undeva între gol şi rece.
aici îmi îngheaţă mîinele tot timpul şi cînd am mîinele îngheţate, degetele se subţiază parcă şi-s foarte netede, îmi amintesc de galbenul rece de ceară a lu’ bunelu’, din noaptea cînd îi citeam Adam şi Eva a lui Rebreanu, iar în odaia de alături femeile împleteau “găluşi” şi povesteau amintiri din tinereţile lor care au fost atît de demult. a doua zi am dus coroana pînă la cimitir şi era iarnă, ca şi acum, şi mîinele îmi erau îngheţate ca şi acum.
aici îmi îngheaţă sînii tot timpul şi mi-s tari, şi-i simt albaştri, deşi nu-i văd de sub maioul lu’ frate-meu, ăla care toamna trecută flutura în vînt cînd eram pe bicicletă şi găseam vre-o vale mai abruptă, şi atunci îmi îngheţau sînii, şi îmi lăcrimau ochii de la vînt, şi-mi tremura stomacul de la gropile de pe drumul de ţară. cînd ajungeam în capătul văii îmi ştergeam obrajii de lacrimi şi praf şi mă culcam pe iarba, umedă şi prăfuită ca şi obrajii mei, ca să-mi trag sufletul.
aici, în odaie, mă simt tot timpul ca o epavă, toate încheiturile mă dor şi orice gînd doare, exact ca atunci cînd aveam febră în ziua mea de naştere şi mă durea pînă şi carnea de pe mine, iar toată solemnitatea zilei acelea făcea încă mai insuportabilă senzaţia de oribil şi stricat din mine. atunci făcusem 18 şi, efectiv, nu s-a întîmplat nimic deosebit, exact aşa cum se întîmplă de fiecare dată cînd aştepţi să se întîmple ceva deosebit.
uneori vreau să dau foc la tot ce e în jur, să nu mai fie albul pereţilor atît de insistent, să nu mai fie amintirile atît de vii, să nu mai fie aerul atît de gol şi rece. dar mi-s îngheţate mîinele şi încheiturile mă dor, de aceea n-o să fac nimic.
îmi ziceam într-o zi, cînd am aflat despre o altă destrămare de cuplu, chiar dacă era una evidentă şi, oarecum de aşteptat… îmi ziceam că mă dezgustă oamenii care se simt bine atunci când nu e cazul a se simţi astfel. îmi provocau greaţă mişcările lui uşoare, pasul lui fericit, zâmbetul lui deloc fals. voiam să-l scuip în faţă, să-i aplic un pumn în nas, orice, să nu mai aibă mutra aia fericită! de parcă nu se întîmplase nimic deosebit în viaţa lui, de parcă i se rupsese în dimineaţa aia nu relaţia lui de cîţiva ani buni, ci o pereche de şosese, una veche, care erau oricum de aruncat…
probabil, undeva în mine, a mai rămas o urmă din simţul de vinovăţie pentru că sunt bine. probabil, voiam ca pumnul să fie aplicat în nasul meu. probabil, greaţă îmi era de mine.
dar azi nu sunt aşa, azi nu vreau nimic corect, util, folositor sau sănătos. azi simplu nu-mi pasă cât de prost arăt, cât de interesantă sunt, cât de frig e-n odaie.
azi vreau să cuprind cu braţele capul mamei, să-l strâng la piept şi să-i spun că iarăşi a avut dreptate – că totul trece, chiar şi despărţirile fatale, că oamenii au capacitatea de autoregenerare şi că azi, mai mult decît vreodată, sunt bine.
p.s. de sâmbătă pe duminică schimbăm ceasurile cu o oră în urmă.
dor de lumina albastră din fereastră, înainte de răsăritul soarelui, după o noapte de nesomn. e o lumină clară, rece, obiectivă, pentru că nu aparţine nimănui.
atunci cînd obosit de gînduri, sesizezi lumina şi într-un mod subit înţelegi totul, totul e de o claritate perfectă, exact ca şi lumina. exact ca şi lumina nu aparţii nimănui şi gândurile tale nu aparţin şi dimineaţa asta nu aparţine şi respiraţia trasă în piept nu aparţine şi fumul din plămîni nu aparţine… nimănui!
atunci cînd pupilele tale captează din această lumină care nu are nimic pămîntesc în ea şi naiv crezi că e un nou început, că poţi orice, că ai timp destul să trăieşti, să simţi, să trăieşti!
atunci cînd această lumină rece, străină te învăluie şi eşti absolut singur, absolut gol de idei, de prieteni, de iubiri, de tristeţi şi bucurii, eşti singur şi… nu vrei să încetezi a fi singur, eşti bine singur, eşti una cu tine însuţi şi nimic nu urmează a se întîmpla.
lumina asta albastră, care aduce liniştea cu ea, mi-e dor.
